Cum au plecat "la luptă" cu 40 de ani de război câteva zeci de afgani sătui de moarte şi distrugere

Un grup de câteva zeci de afgani a început de peste o lună un demers fără precedent în ţara devastată de 40 de ani de război: un marş pentru pace de sute de kilometri către capitala Kabul, pornit din sudul Afganistanului. Mai mult decât atât, au ales să plece în acest marş în timpul Ramadanului, ceea ce a făcut ca ei să parcurgă mulţi kilometri pe o căldură toridă, fără a bea sau a mânca nimic pe timpul zilei. Mesajul lor este unul simplu: războiul a devenit un monstru cu o viaţă proprie care se hrăneşte de atât de mult timp cu sângele afganilor, că vieţile lor au ajuns să nu mai însemne aproape nimic.


Pe măsură ce trec prin sate afgane garnisite cu bombe improvizate ascunse pe carosabil, numărul lor continuă să crească. Provin din toate mediile sociale şi au vârste cuprinse între 17 şi 65 de ani. Printre ei se află un elev de liceu care a plecat acasă să-şi termine examenele înainte de a se alătura celorlalţi, un poet care are încă în piept unul din cele patru gloanţe cu care a fost împuşcat, un campion de culturism care a renunţat la sala de sport şi a pierdut zece kilograme de muşchi de când s-a alăturat acestei călătorii inedite. Sunt muncitori cu ziua, fermieri, militari în retragere, o victimă a poliomielitei în cârje sau un mecanic care şi-a pierdut vederea după un atentat.
Cea mai frapantă mişcare locală pentru pace din ultimii ani a început cu doar opt persoane. Jurnalistul Mujib Mashal afirmă că a început să urmărească mişcarea când era doar un grup de oameni intraţi în greva foamei din cauza suferinţei şi revoltei provocate de un atac cu bombă sinucigaş care a provocat moartea şi rănirea a zeci de persoane în provincia afgană Helmand. Un grup de tineri a instalat atunci un cort de protest lângă locul masacrului. Sângele lor a devenit ieftin, prea ieftin, au spus ei, şi de prea mult timp mor în tăcere.
Atunci au început un lung marş spre capitala din nordul ţării, prin unele dintre cele mai devastate zone din sudul Afganistanului. Mujib Mashal şi fotoreporterul Jim Huylebroek s-au întâlnit cu ei duminică, 10 iunie, într-o mică moschee din apropierea oraşului Ghazni, după 30 de zile de drum şi aproape 500 km parcurşi. Ei au relatat despre afganii plecaţi în lungul marş al păcii într-un articol publicat pe 15 iunie de New York Times.

Războiul, un monstru cu o viaţă proprie

Până în acel moment, numărul lor crescuse la 65 şi bărbaţii mărşăluiau în postul Ramadanului, fără a mânca sau bea în timpul zilei, deşi temperaturile se apropiau de 40 de grade Celsius.
Mesajul pe care încearcă să-l transmită prin marşul lor este că războiul s-a transformat într-un monstru cu o viaţă proprie, care se hrăneşte în medie cu peste 50 de săraci pe zi, scrie New York Times. Cu cât se prelungeşte mai mult, cu atât mai dificil devine un acord de pace. Omorurile se transformă în dispute de sânge care duc la şi mai multe omoruri.

Iqbal Khyber, unul dintre liderii grupului, se adresează oamenilor la o reuniune dintr-o moschee din Ghazni, pe 10 iunie - Jim Huylebroek (New York Times)

Afganii plecaţi în marşul păcii vor ca războiul să se încheie, să aibă o şansă la viaţă. La fiecare oprire, sute de oameni se adună să le audă poveştile despre dramele suferite şi să le împărtăşească pe ale lor.
Unul dintre ultimii membri ai mişcării este un proprietar de magazin din provincia vestică Herat, pe nume Mohamed Anwar. El a venit cu un autobuz având la el doar trei schimburi de haine sub braţ şi trei rozarii în buzunar. "I-am spus soţiei că mă voi alătura prietenilor mei", a spus el.
În pofida simplităţii protestului lor, ei ştiu că a pune capăt unui număr de patru decenii de război nu este un lucru simplu. Există multe interese care contribuie la asta: insurgenţii talibani încurajaţi de succesele recente, guvernul afgan măcinat de tensiune şi de corupţie, americanii şi europenii care depun eforturi pentru stabilizarea ţării, dar şi mulţi jucători internaţionali - precum Rusia, Pakistan şi Iran - pentru care războiul este o tablă de şah.

Vinovăţie împărţită

Inima marşului lor este moscheea din fiecare sat prin care trec, unde se întâlnesc cu localnicii şi se odihnesc pe timpul nopţii. Ei se bazează pe generozitatea sătenilor, care îi hrănesc, le iau hainele acasă pentru a le spăla şi cu care fac schimb de poveşti.
În districtul Shajoy, afganii plecaţi în marş au întâlnit un bărbat mai în vârstă a cărui fiică a fost răpită de un şef local al poliţiei şi căsătorită cu forţa cu unul dintre oamenii săi. Soţul femeii şi fratele lui s-au alăturat apoi talibanilor. După o săptămână, cadavrul fratelui soţului femeii a ajuns acasă.
Într-o baie publică din districtul Moqor, în provincia Ghazni, ei s-au întâlnit cu şeful unei mici miliţii proguvernamentale. Un vechi rival al familiei bărbatului, care luptă acum sub stindardul talibanilor, i-a omorât un unchi, apoi altul, încă unul şi încă unul. Bărbatul a decis să lupte în slujba guvernului pentru că se temea că ar putea fi următorul care va fi ucis.

În drumul lor spre Kabul, participanţii la marş se opresc la moschei unde localnicii vin pentru a auzi poveştile lor şi a-şi împărtăşi propriile drame - Jim Huylebroek (New York Times)

În zona rurală a Afganistanului, atât talibanii, cât şi guvernul pot îndeplini rolul de opresor. Uneori, nici nu se ştie cu claritate cine a apăsat pe trăgaci, scrie New York Times.
Deşi numărul lor continuă să crească, rutina participanţilor rămâne aceeaşi: merg în jur de 25 km de-a lungul unei autostrăzi, într-un singur şir, iar apoi se opresc la prima moschee care le iese în cale. Drumul lor este de multe ori unul singuratic, prin zone slab populate. Pe căldura din timpul zilei, abia îşi târăsc picioarele. Când vine seara le revine însă încrederea şi păşesc mai hotărâţi.

Talibanii nu vor sângele lor pe mâini

Când se apropie de oameni, participanţii la marş încep să scandeze sloganuri, spun cine sunt şi anunţă la ce moschee se vor opri data viitoare, în caz că trecătorii vor să vină să audă ce au de spus.
"Viaţa noastră este urâtă!", strigă într-un megafon Bacha Khan Mauladad, unul dintre participanţii la marş. "Este război, este război", răspund ceilalţi.
Mauladad, de 27 de ani, cel mai în vârstă bărbat din familia sa, va rata nunta surorii lui de săptămâna viitoare pentru a continua marşul.
Cel mai tânăr participant la marş, Mohammed Tahir, de 17 ani, se află de obicei la capătul şirului, împingând un cărucior cu lucruri indispensabile - o pereche de cârje, umbrele, un covor de plastic, câteva sandale de schimb şi un panou solar pe care îl folosesc pentru a-şi încărca telefoanele.
Printre lucrurile pe care le are în propriul rucsac sunt o carte, un pieptene, o bucată de săpun, un sul de hârtie igienică, o periuţă de dinţi, gel de păr şi câteva tuburi de vitamina C.
Unul dintre cei mai veseli participanţi la marş este Bahlul Patyal, un farmacist rubicond care şi-a lăsat farmacia şi fiica în vârstă de doar o lună în Lashkar Gah pentru a se alătura drumeţilor. În condiţiile în care picioarele unora dintre ei au pierdut nu mai puţin de patru rânduri de piele, el a devenit un medic itinerant la mare cerere.

Bahlul Patyal îl tratează pe unul dintre participanţii la marş într-o moschee din oraşul Ghazni - Jim Huylebroek (New York Times)

Patyal cară în spate un rucsac greu cu medicamente şi o trusă de prim-ajutor. Când participanţii la marş se opresc să se întâlnească cu sătenii, el încropeşte o clinică ad-hoc într-un colţ liniştit. El sparge băşicile din tălpi cu un ac tratat cu antiseptic şi apoi le pune plasturi cu tifon.
Când unul dintre drumeţi se chirceşte de durere, Bahlul Patyal îi dă să miroasă alcool dezinfectant dintr-o sticlă. Este un remediu care ajută la calmarea stomacurilor deranjate. Pentru alte probleme ajută însă şi umorul lui.
"Ştii", îi place lui să spună, "soţia mea mi-a spus că nu ar trebui să îndrăznesc să intru pe uşă dacă nu slăbesc în marşul ăsta".
Singurul sat unde au fost lipsiţi de o masă din partea localnicilor a fost în districtul Nanani din Ghazni. În timp ce se adunaseră în jurul bucatelor pregătite de săteni, membrii unei forţe de elită a talibanilor - cunoscută sub numele de Unitatea Roşie (Red Unit - n.r.) - au sosit la faţa locului şi le-au cerut să plece, pentru că plănuiseră o ofensivă care urma să înceapă din minut în minut. De asemenea, combatanţii islamişti se înfuriaseră din cauza faptului că bărbaţii trecuseră printr-o zonă înţesată de mine care puteau fi activate oricând, ceea ce ar fi făcut ca sângelor lor să ajungă pe mâinile talibanilor, scrie New York Times.

"Vreau să mă eliberez de durere"

Cu toate că au străbătut sute de kilometri în zona rurală a Afganistanului, participanţii la marşul pentru pace nu sunt nerăbdători să ajungă în oraşe. Ei cred că disputele politice şi formalităţile superficiale din oraşe sunt pur şi simplu prea mult.
Pe măsură ce se apropie de capitala afgană, Kabul, destinaţia finală a mesajului lor, ei sunt îngrijoraţi că oportuniştii politici le-ar putea deturna mesajul şi că nu vor fi înţeleşi de elitele din capitală, prea mult timp separate de suferinţele din mediul rural.
Iqbal Khyber, de 27 de ani, un student la medicină cu o voce caldă, a devenit unul dintre liderii participanţilor la marş. Atunci când se adresează mulţimilor, el se bazează pe poveştile despre pierderile personale ale membrilor grupului, dar şi pe mărturiile adunate de-a lungul drumului.
"Clădirile înalte, maşinile de lux, nu asta este viaţa noastră", spune Khyber în faţa unei mulţimi de 300 de persoane într-o moschee din apropiere de oraşul Ghazni. El arată spre trei bărbaţi care stau alături de el, ale căror drame personale le relatează apoi, şi le spune oamenilor: "Asta este povestea noastră".

O masă de iftar la sfârşitul postului de peste zi din timpul Ramadanului. Participanţii la marşul pentru pace nu consumă apă sau mâncare în timpul zilei, deşi parcurg mulţi kilometri pe temperaturi de aproape 40 de grade Celsius - Jim Huylebroek (New York Times)

Unul dintre ei este Zaheer Ahmad, de 21 de ani. El avea 7 ani când avioane americane au bombardat cartierul în care locuia din districtul Greshk, din provincia Helmand, lăsând în urmă un crater atât de mare că nu s-au mai găsit nici urmă de tatăl şi de unchiul său.
Pe măsură ce războiul s-a intensificat în Helmand, familia sa a plecat în alte provincii. Tânărul Zaheer a devenit ucenic de mecanic în Kandahar. A devenit atât de bun încât până când a împlinit 16 ani şi-a deschis propriul atelier.
Într-o zi, cu circa patru ani în urmă, Zaheer a cumpărat două bilete de autobuz şi a plecat spre oraşul Herat, unde urma să o ducă pe sora lui de 15 ani la locuinţa unei alte rude strămutate. Ei stăteau în al patrulea rând de scaune din autobuz când acesta a trecut peste o bombă talibană montată pe carosabil care a explodat.
Zaheer îşi aduce aminte că a simţit sânge pe faţă, foc în jurul lui şi că a auzit ţipetele surorii lui. Ea nu a supravieţuit exploziei, iar de atunci lumea lui Zaheer s-a întunecat.
"Vreau să mă eliberez de durere. Există multă durere în mine", a spus el.

"Au trecut 40 de ani de atunci"

Noaptea, unii dintre liderii grupului continuă să discute cu localnicii şi lucrează şi după miezul nopţii, făcând planuri pentru a doua zi. În rest, se discută puţin despre război şi pace, scrie New York Times. Ei sunt pur şi simplu nişte călători, care fac schimb de poveşti, fumează şi beau ceai în răcoarea nopţii pe veranda unei moschei.
Între două fumuri de ţigară, Ataullah Khan, un colonel în retragere de 65 de ani, vorbeşte despre momentul său de glorie din 1980. În timp ce lupta în vestul Afganistanului, un fotoreporter rus i-a făcut o poză i-a făcut o poză în timp ce ridica un copil spre aparatul de fotografiat. Fotografia, în care bărbatul impresionează cu mustaţa sa răsucită, a ajuns pe coperta unei reviste şi de acolo în rame pe pereţii magazinelor din oraşul său natal, Jalalabad, capitala provinciei Nangarhar.

Mohammed Tahir (stânga), cel mai tânăr dintre participanţii la marş, alături de alţi doi membri ai grupului la o moschee din Ghazni - Jim Huylebroek (New York Times)

Culturistul, Zmaray Zaland, arată o înregistrare video de pe telefonul său de la o competiţie internaţională pe care a câştigat-o. Tovarăşii lui de drum râd când îl văd pe scenă într-un slip micuţ, lucind de ulei. În imagine, bărbatul poate fi văzut încordându-şi muşchii şi dansând. "Nu mai auzisem vreodată melodia aia şi nici nu am mai dansat aşa în viaţa mea înainte de acea zi", le povesteşte el.
Cei mai mulţi dintre participanţii la marş abia reuşesc să doarmă patru ore. În jurul orei 02.30, sătenii le aduc o gustare frugală înainte de postul din timpul zilei: o ceaşcă de lapte îndulcit, câteva prăjituri şi pâine. Apoi ei se roagă, îşi adună bagajele şi pleacă din nou în şir în lumina scăzută a răsăritului.
Cel de al 64-lea membru al grupului, un zidar pe nume Mohammed, a ajuns duminică printre ei, cu doar un schimb de haine la el. El a urmărit traseul marşului pe telefon în timpul pauzelor de odihnă, pe măsură ce se apropia de grup într-un autobuz.
Întrebat ce vârstă are, Mohammed a început să calculeze. "Aveam 15 ani, eram în clasa a VIII-a, când a început războiul. Au trecut 40 de ani de atunci", spune el.