Ce s-a întâmplat cu cei peste un milion de refugiaţi şi imigranţi economici primiţi de Germania şi care au speriat atât forţele politice populiste din cea mai mare ţară din Uniunea Europeană, cât şi întreaga Europă? Această analiză amplă, care are la bază un articol publicat în numărul din aprilie al revistei The Atlantic, se opreşte nu asupra vieţilor pe care le-au început în Germania cei care au primit azil politic, ci asupra procesului de verificare prin care au trebuit să treacă toţi cei care au depus cerere de azil. Printre ei au fost descoperiţi combatanţi străini care au luptat sub drapelul Statului Islamic şi care încercau să treacă drept refugiaţi sau oameni cu îndeletniciri dubioase precum pornografia infantilă. Ei fac parte din cei circa o treime din migranţii care au depus cerere de azil politic în 2015 şi 2016 în Germania şi a căror solicitare a fost respinsă. Care sunt însă tehnicile şi mjiloacele utilizate de anchetatori pentru a decide dacă un solicitant de azil spune adevărul sau este un impostor? Aceasta este o prezentare a arsenalului Biroul federal pentru migraţie şi refugiaţi din Germania (BAMF), unul care nu este nici pe departe infailibil.
Pe 19 ianuarie 2017, ultimul telefon al lui Barack Obama în calitate de preşedinte către un lider străin a fost către cancelarul german Angela Merkel - o trecere simbolică a mantiei de "lider al lumii libere", s-a spus, pe motivul că noul ocupant al Casei Albe a refuzat-o. Însă aproape imediat Angela Merkel s-a confruntat cu provocări la adresa statutului ei de lider al Germaniei, ce să mai vorbim de lumea liberă. Uniunea creştin-democrată a supravieţuit alegerilor federale din septembrie anul trecut, dar rivalul său populist de dreapta, Alternativa pentru Germania (AfD), a devenit al treilea partid din Bundestag ca pondere. În perioada de dinainte de alegeri, unul dintre liderii AfD, o femeie de 40 de ani pe nume Frauke Petry, a declarat public că ar trebui să se ia în calcul ca poliţiştii de frontieră să-i împuşte pe refugiaţii prinşi după ce au intrat ilegal în ţară şi a sugerat că Germania a lăsat vina sa pentru trecutul nazist să stea în calea unor politici bune. După aceea, lui Merkel i-au trebuit patru luni pentru a forma un guvern; votul şi acest proces de negociere i-au slăbit poziţia.
Europa a înţeles de multă vreme că frontierele sale nu pot, şi nici nu trebuie să fie, complet închise. Mulţi solicitanţi de azil au fugit pentru a scăpa de moarte şi obligaţia de a-i salva este atât legală, cât şi morală. Frontierele nu pot fi însă nici desfiinţate fără riscul destrămării ţărilor Europei ca unităţi politice şi culturale distincte. În perioada sa de vârf, afluxul de refugiaţi în Germania era atât de mare că guvernul a retras trenuri din folosinţa civilă pentru a transporta solicitanţi de azil dintr-un colţ al ţării în celălalt.
Totuşi, indiferent cât de mult îi împarţi în grupuri mai mici, este imposibil să ascunzi un milion de nou-veniţi într-o ţară de 83 de milioane.
Angela Merkel a spus că Germania poate absorbi valul de refugiaţi, iar apărătorii ei au îndreptat atenţia asupra contribuţiei economice pe care o vor avea aceştia în cele din urmă. "Wir schaffen das", a spus ea în 2015, ceea ce înseamnă "Putem să o facem". Cei care au criticat-o s-au îngrijorat că ea nu a înţeles amploarea problemelor pe care ar provoca-o un astfel de aflux sau, şi mai rău, a înţeles-o şi a minţit pentru a evita o controversă. Pe măsură ce dificultăţile au devenit mai evidente, anti-imigranţii i-au atârnat de gât sloganul "Wir schaffen das" ca pe o povară.
La 2 ani după vârful afluxului de refugiaţi, peste 80% sunt şomeri
Aceleaşi persoane care au criticat-o au observat că amestecaţi printre refugiaţi sunt şi migranţii economici, care profită de acest tsunami, iar dreapta a subliniat neîncetat că mulţi dintre solicitanţii de azil mint în cererile lor. Anumite circumstanţe, precum vârsta, complică însă deportarea când o cerere a unui solicitant de azil este respinsă. În consecinţă, în scurt timp au apărut poveşti despre "copii afgani" cu mustăţi şi bărbi, notează The Atlantic.
Amestecul motivelor morale pentru primirea afluxului de refugiaţi cu cele economice a provocat suspiciuni că liberalii germani, care sunt favorabili unor frontiere mai permisive, urmăresc un scop care nu ţine cont de dorinţele populaţiei. "Văzând crima pe care o comite (Merkel - n.r.), şi cum ignoră opinia poporului, ne temem pentru democraţie", a declarat un lucrător într-o berărie, care pretindea că a votat pentru Merkel în trecut, pentru Politico în 2016.
 |
| Solicitanţi de azil aşteptând să fie procesaţi la Berlin - Gene Glover (The Atlantic) |
Aceste preocupări s-au agravat. Noii migranţi sunt în general bărbaţi tineri, de multe ori turbulenţi, iar extrema dreaptă a alimentat temerile de poftele carnale ale unor bărbaţi cu tenul închis la culoare pentru femeile europene. Această xenofobie este însă însoţită de unele fapte îngrijorătoare. La doi ani după vârful acestui aflux, peste 80% dintre refugiaţi sunt şomeri, în cadrul unei populaţii în care rata generală a şomajului este de 5,5%. Aşadar, succesul integrării refugiaţilor nu este garantat.
Chiar şi membri odată foarte hotărâţi ai stângii pro-imigraţie au început să recunoască provocarea. Boris Palmer, un membru al Partidului Verde de centru-stânga şi primar al oraşului Tübingen, a declarat toamna trecută pentru corespondentului The Atlantic că este alarmat de ascensiunea AfD. "Pentru prima dată de la sfârşitul perioadei naziste, vedem oameni în parlament care sunt pe faţă rasişti şi xenofobi", a spus el. Însă a recunoscut că partidul lui Merkel, alături şi de al său, au negat adevăruri neplăcute care erau evidente şi pentru germanii obişnuiţi. "Nu poţi convinge oamenii cu argumente neadevărate. Realitatea simplă este că oamenii văd refugiaţii venind şi cei mai mulţi dintre ei au puţină valoare pentru piaţa muncii", a adăugat el.
Chestiunea economiei şi cea a compasiunii ar fi trebuit să fie separate, a spus el. "Salvaţi oamenii care trebuie salvaţi. Dar nu-mi spuneţi că sunt buni pentru piaţa muncii", a mai afirmat politicianul. Ca multe alte neadevăruri bine intenţionate şi acesta a produs un efect advers. "Acum avem extrema dreaptă".
În cei 25 de ani de când este el membru, a dat asigurări Palmer, Partidul Verde "a luptat mereu pentru drepturile refugiaţilor". Dar "cu doi ani în urmă, mi-am făcut publică poziţia privind refugiaţii: aceea că există anumite realităţi, iar a lupta pentru refugiaţi înseamnă să recunoşti acele realităţi". Din acest motiv, susţine el, partidul îl tratează acum ca pe un "eretic".
În practică, a recunoaşte aceste realităţi înseamnă să te uiţi în ochii unora dintre aceşti solicitanţi de azil şi să le spui nu, într-un mod uman şi acceptabil pentru stânga politică dar şi suficient de public pentru a-i asigura pe conservatori că politica guvernului va menţine Germania germană.
"Inimi înduioşate" sau "fascişti"?
Mandatul de a-i separa pe refugiaţi, cărora li se va permite să rămână, de migranţii economici, dintre care mulţi vor fi expulzaţi, a dus la apariţia unui gigantic aparat birocratic, care în mod sigur avea să deranjeze pe toată lumea. Dintre solicitanţii de azil din 2015 şi 2016 a căror soartă a fost stabilită până acum de guvernul german, în jur de o treime au fost refuzaţi. Numărul este dătător de speranţă, scrie The Atlantic, dar procesul continuă. Eşecul său va însemna probabil sfârşitul unui guvern şi sfârşitul viziunii liberale pentru viitorul Germaniei, scrie revista americană.
Sediul Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (BAMF) sau Biroul federal pentru migraţie şi refugiaţi este o clădire enormă din oraşul Nurnberg. BAMF este, în prezent, una dintre birocraţiile din Germania cele mai sensibile din punct de vedere politic. Salariaţii agenţiei se confruntă, pe de o parte, cu critici din partea celor de dreapta, care îi cataloghează drept iubitori de refugiaţi, şi pe de alta, mai rar, cu criticile celor de stânga, care susţin că ei reprezintă o acoperire birocratică a unei operaţiuni de deportare în masă. "O parte crede că suntem inimi înduioşate, iar ceilalţi spun că suntem fascişti", a declarat un angajat pentru corespondentul The Atlantic.
BAMF decide care dintre milioanele de migranţi care au ajuns în Germania vor primi permisiunea de a rămâne. Toţi solicitanţii de azil sunt intervievaţi de către agenţie. Drept răspuns la afluxul masiv, guvernul şi-a intensificat eforturile să facă acest proces expeditiv şi empatic. Pe de altă parte a început să facă acest proces şi mai agresiv în depistarea fraudei, fiind astfel de placul naţionaliştilor care vor ca afluxul să se oprească cu totul.
Pentru a înţelege mai bine aceste interviuri, imaginaţi-vă următorul joc, scrie The Atlantic. Te întâlneşti cu cineva care pretinde că este din oraşul tău natal şi trebuie să decizi dacă spune sau nu adevărul. Poţi să-l întrebi ce vrei: La ce şcoală ai învăţat? Ce culoare are clădirea primăriei? Oamenii se deplasează mai mult cu autobuzul sau cu trenul? Există un McDonald’s în oraş? Celălalt se poate pregăti cum doreşte, memorând fapte, hărţi sau evenimente. Dacă te convinge, primeşte un milion de dolari. Dacă nu te convinge, moare. Ai zece minute pentru a lua o decizie.
Investigatorii BAMF au jucat o versiune a acestui joc de circa un milion de ori în ultimii trei ani. Provine solicitantul de azil de unde spune? Are cu adevărat motive să se teamă pentru viaţa lui dacă se întoarce? Interviul este realizat de un angajat al guvernului care nu a fost în ţara din care refugiatul pretinde că vine. Iar miza despre a vorbit corespondentul The Atlantic nu este foarte mult exagerată. Premiul este statutul de şedere legală într-o societate sigură şi înstărită dincolo de ce şi-a imaginat vreodată un sirian sau un afgan de condiţie medie. Pedeapsa, în cel mai rău caz, este un bilet de întoarcere într-o ţară care ar putea, sau nu, să-l tortureze până la moarte.
"Am văzut oameni cu amprentele arse"
BAMF a dezvoltat tehnici pentru a juca acest joc - instruind angajaţi guvernamentali pentru a-i transforma în detectoare de minciuni umane, iar apoi trimiţându-i prin ţară. În decembrie anul trecut, corespondentul The Atlantic, Graeme Wood, a vizitat sediile BAMF din Nurnberg şi Berlin, întâlnindu-se cu şefi ai biroului şi cu angajaţi şi asistând la interviuri cu solicitanţi de azil. Şefii BAMF sunt foarte prudenţi în a le permite reprezentanţilor media să le observe tehnicile, iar jurnalistul mărturiseşte că după câteva zile a înţeles şi de ce. Unele metode sunt secrete şi, dacă ar fi dezvăluite, ar putea deveni inutile. Graeme Wood spune că a fost primul jurnalist care a primit acces cuprinzător la operaţiunile BAMF, motiv pentru care a fost de acord să treacă sub tăcere anumite detalii, în parte pentru a proteja viaţa privată a aplicanţilor. Dar a înţeles, de asemenea, că aproape tot ce fac sau spun cei care realizează interviurile ar putea înfuria o extremă politică sau pe cealaltă şi că, din acest motiv, poate fi mai uşor să se lucreze în umbră.
Din 1953 şi până în 2014, BAMF a făcut exact acest lucru. Germania a primit mii de refugiaţi anual, în linişte şi fără prea multe controverse. Bineînţeles, a ajutat faptul că mulţi dintre aceşti solicitanţi de azil erau din Balcani sau din blocul sovietic şi prin urmare albi. Însă aproape un milion de migranţi au apărut în Germania numai în 2015, atât de repede încât s-au revărsat din sistemul BAMF în stradă. Agenţia a fost prinsă nepregătită, iar acronimul ei a devenit un sinonim pentru incompetenţă.
Când a început afluxul, "din cauza numărului uriaş de oameni care trebuiau procesaţi treceau luni doar pentru a programa un interviu" pentru un solicitant de azil, a declarat Katrin Hirseland, oficial de rang înalt din cadrul BAMF. Angajaţii BAMF folosesc termenul de urgenţă pentru a descrie situaţia de atunci. Agenţia a angajat personal nou cu miile, inclusiv manageri din armata germană, şi a depus un efort uriaş pentru a instrui angajaţii vechi şi noi în tehnici sherlock-iene pentru depistarea fraudei şi eliminarea migranţilor economici.
"În circumstanţe normale, asta ar fi durat ani. A trebuit să realizăm o infrastructură în câteva săptămâni. Nu am avut de ales", a spus Hirseland.
BAMF a început cu tehnologia. În fortăreaţa agenţiei de la Nurnberg, activează inginerii din domeniul IT Justus Strübing şi Julian Detzel. Poate cea mai mare provocare a agenţiei este segmentul de solicitanţi de azil ai cărui membri, în multe cazuri, contracarează în mod activ eforturile de a-i identifica. În alte cazuri ei spun pur şi simplu adevărul - "Sunt sărac. Vreau să muncesc" - dar pur şi simplu nu pot fi calificaţi drept refugiaţi.
"Am văzut oameni cu amprentele arse cu foc sau cu acid", a declarat Detzel. Motivele oscilează de la cele justificabile până la unele sinistre. Unii vor o nouă identitate pentru a spori distanţa dintre ei şi răufăcătorii din ţara lor natală. Alţii sunt ei înşişi răufăcători şi nu vor să aibă de furcă cu justiţia.
La punctul culminant al crizei migranţilor, 60 până la 80% dintre solicitanţii de azil veneau fără un paşaport. Unii descoperiseră că paşaportul le contrazice povestea pe care voiau s-o spună - nu poţi pretinde că ai 16 ani dacă paşaportul spune că ai 28. Când astfel de inconveniente au devenit notorii, paşapoartele au început să dispară, cu excepţia situaţiilor în care susţineau afirmaţiile posesorului.
Metode la care te aştepţi...
BAMF a adoptat soluţii care ocoleau această problemă. "Există anumite indicii de identificare pe care le putem obţine", a spus Strübing. Primul este faţa. Software-ul de recunoaştere facială al BAMF, şi baza de date mamut pe care o are la bază, este "ca o zeitate", a declarat un angajat cu admiraţie. "Nu cred că l-am văzut vreodată să comită o eroare", a mai spus Strübing.
 |
| În laboratorul de la sediul BAMF din Nurnberg, inginerii în IT şi alţi angajaţi dezvoltă noi tehnici pentru evaluarea cererilor de azil. Printre algoritmii utilizaţi se află recunoaşterea facială şi un soft de identificare a limbii de origine - Gene Glover (The Atlantic) |
Gândiţi-vă la toate ocaziile când guvernul vă face poză: când mergeţi la aeroport, când solicitaţi o viză sau când sunteţi arestat. Dacă un bărbat care apare la frontiera austriacă are aceeaşi faţă, dar nu şi acelaşi nume, ca un bărbat care a solicitat o viză la Cairo în urmă cu cinci ani, BAMF ştie că ceva este incorect. Deja sistemul a identificat numeroşi solicitanţi de azil care au încercat să depună cerere de mai multe ori, spunând poveşti diferite despre fugă şi persecuţie. Oficialii BAMF au refuzat să furnizeze lista completă a departamentelor guvernamentale cu ale căror baze de date este conectată agenţia pentru a compara fotografiile, dar printre ele se află foarte probabil serviciile de spionaj şi instituţiile de aplicare a legii. Dacă solicitantul de azil pretinde că este un eritreean dar se află că a depus o altă cerere în urmă cu zece ani în care afirma că este kenyan, atunci cazul lui este probabil imposibil de salvat.
Alte instrumente folosite de BAMF nu aduc dovezi atât de hotărâtoare. "Căutăm un Hinweis - un indiciu - pentru a-i alerta pe responsabilii de caz atunci când o cerere este dubioasă. Aproape niciun lucru de unul singur nu ne va spune cu siguranţă dacă o persoană minte. Dar putem aduna aceste indicii şi ele încep să ne spună unde să ne uităm", a dat Strübing câteva "indicii".
Cei mai mulţi refugiaţi au un telefon şi, ca noi toţi, rareori merg undeva fără el. Când corespondentul The Atlantic a vizitat centrele de refugiaţi ale BAMF, cele mai multe persoane care aşteptau să intre la interviuri se jucau pe telefon. Pe peretele laboratorului de la BAMF se află o geantă de nailon negru plină cu cabluri de toate felurile. "Avem aici cabluri pentru orice telefon pe care l-ai văzut", a povestit Detzel, arătând unele cabluri mai ciudate despre care a spus că se potrivesc la telefoane disponibile în principal în China. Fiecare centru de primire al BAMF are acum un set complet de acest fel. În cazurile în care solicitantul nu are paşaport sau alte documente de identitate, BAMF îi poate confisca telefonul şi descărca metadatele - dar nu şi mesajele - pentru a-i verifica povestea. Dacă refugiatul pretinde că a fost în Turcia în luna septembrie, dar telefonul arată apeluri efectuate din Yemen, ofiţerul de caz al BAMF îi va cere să dea explicaţii.
... şi metode inedite
Există însă şi trucuri mai inteligente, care implică teste pe care un aplicant le-ar putea pica fără să ştie acest lucru. Ocazional, de exemplu, ofiţerii BAMF dau peste solicitanţi de azil care pretind că nu ştiu limbi care i-ar da de gol - un bărbat care afirmă că este somalez, de pildă, în privinţa căruia au suspiciuni că este kenyan. Angajatul cu cunoştinţe medii al BAMF nu ar avea nicio speranţă să-l păcălească pe aplicant să recunoască faptul că vorbeşte un dialect kenyan care nu se vorbeşte în Somalia.
Dar şi aici tehnologia a dat rezultate. Dacă un ofiţer de caz are suspiciuni că un solicitant de azil minte în privinţa limbii sale native, el va suna la un număr intern şi îi va cere acestuia să vorbească în telefon timp de două minute.
Pentru a demonstra modul în care funcţionează tehnica, IT-istul i-a dat corespondentului The Atlantic un desen cu o scenă casnică dintr-o bucătărie tipică germană de acum 100 de ani şi i-a cerut să descrie ce vede. După ce l-a ascultat, computerul a dat verdictul: 100% engleză americană.
Graeme Wood relatează că a încercat atunci să păcălească computerul. A vorbit în telefon din nou, de data asta în limba arabă pe care o învăţase în Egipt. Cu toate că o traducătoare germană de origine siriană care se afla în cameră a spus că araba lui era inteligibilă şi rezonabilă din punct de vedere gramatical, deşi influenţată de modul colocvial în care se vorbea în mod uzual în Egipt, computerul nu a fost la fel de impresionat. Verdictul a fost 72% - limbi necunoscute, 8,4% - vietnameză, 6,2% - engleză americană şi 13,3% - alte limbi sau dialecte. Corespondentul mărturiseşte că a izbucnit în râs. Vietnameză? Computerul îl identificase ca vorbitor de engleză americană, dar nu reuşise să descopere că vorbea arabă. Pe de altă parte, în schimb, afirma că vorbise vietnameză, limbă pe care nu o cunoştea deloc.
Andreas Jödecke, care conduce operaţiunile BAMF din Berlin şi din regiunea capitalei germane, a declarat că respectivul computer nu trebuie neapărat să furnizeze un rezultat precis pentru ca acesta să fie util. Investigatorii caută doar un indiciu - un fir rupt de care să tragă, o nepotrivire. Astfel, deşi Graeme Wood nu vorbea deloc vietnameză, este posibil ca softul să fi recunoscut în eforturile sale de a vorbi în araba învăţată în Egipt sunete caracteristice nu englezei americane sau arabei egiptene, ci unei cu totul alte limbi.
"Am avut un tip aici care spunea că este din Mosul, Irak", a povestit Jödecke. Translatorul uman a declarat că accentul lui suna ciudat, aşa că solicitantul de azil a fost pus să vorbească la telefon. După test, bărbatului i s-a cerut să aştepte afară în timp ce rezultatele erau analizate. Potrivit testului, bărbatul era franco-canadian (46%) sau poate german. Această combinaţie sugera că era posibil ca el să fi fost un european care încearcă să-şi schimbe identitatea după o şedere prelungită în Irak - un combatant străin poate.
Jödecke a declarat că BAMF are prevăzută o procedură tocmai pentru aceste cazuri. Practic, a fost chemată o echipă SWAT, fapt despre care spune că nu se petrece prea des.
Un câmp de luptă dinamic, în care adversarii se adaptează tot timpul
Andreas Jödecke a fost, în 2016, unul dintre oamenii angajaţi de urgenţă de BAMF, după ce îşi făcuse o carieră în armata germană. Acum colonel, el a activat anterior timp de cinci ani într-un rol de securitate în cadrul ONU. El nu vorbeşte foarte mult despre specializarea sa în armată, dar dă de înţeles că a călătorit în teritorii cu probleme.
Acest tip de pregătire este neobişnuit pentru munca cu refugiaţii. Cei mai mulţi angajaţi ai BAMF sunt instruiţi în domeniul legal, sunt lucrători sociali sau au pregătire în alte domenii legate de contactul cu oamenii. Jödecke nu este "un ucigaş cu faţă împietrită", ci mai degrabă o persoană veselă. Când însă corespondentul The Atlantic sugerează că o persoană ar putea rămâne secătuită după ce ascultă nenumărate poveşti tragice spuse de refugiaţi, el afirmă, cu sinceritate: "Adevărul este că nu avem chiar atât de multă empatie". El a precizat că BAMF asigură consiliere pentru angajaţii traumatizaţi de poveştile pe care le-au auzit. Pe de altă parte, bărbatul a subliniat că există beneficii în a fi raţional şi rece, precum şi costuri reale când BAMF eşuează în a-i identifica pe impostori.
Corespondentul The Atlantic spune că directorul regional al BAMF este un om viclean, iar unul dintre modurile în care cariera sa militară l-a pregătit pentru actualul lui job este faptul că i-a inculcat un instinct pentru situaţiile de adversitate. El lucrează pe un câmp de luptă dinamic, iar adversarii lui se adaptează. El şi BAMF trebuie să se adapteze mai repede.
 |
| Andreas Jödecke (stânga), un fost militar de carieră, conduce operaţiunile BAMF din regiunea Berlin. Bernhard Chiari (dreapta), care a fost detaşat în Afganistan, conduce un centru de primire a refugiaţilor din Berlin - Gene Glover (The Atlantic) |
Jurnalistul povesteşte că Jödecke şi un alt anagajat al BAMF, un istoric militar pe Bernhard Chiari, l-au dus în sala de aşteptare a unui centru de refugiaţi din Berlin. Aici, a spus Jödecke, poţi deduce multe doar din observare. Directorul regional s-a aşezat în sală şi a început să ghicească originea şi etnia solicitanţilor de azil: "afgan de etnie hazara... sirian... eritreean". El a avertizat însă că, deşi naţionalitatea poate fi ghicită de la distanţă, situaţia persoanei în cauză este cu totul altceva.
"Poţi presupune că un refugiat este cineva cu cicatrice fizice. Dar poţi să supui pe cineva procedurii de simulare a înecului până îl aduci într-o stare de nebunie şi totuşi să arate bine", a precizat el.
De asemenea, el a reamintit că şi atunci când un solicitant este prins cu minciuna, evaluarea de obicei continuă. Unele minciunile sunt irelevante sau nu dovedesc dacă refugiatul se teme sau nu de persecuţii. "Aproape orice sirian are un motiv bun să vrea să-şi ascundă identitatea", dacă nu şi naţionalitatea, a spus Jödecke. Este posibil ca solicitantul de azil să aibă duşmani în Siria, de exemplu, după cum este posibil să aibă şi câţiva în Germania.
La fel, a povestit Jödecke, eritreenii care sunt persecutaţi "în general nu au documente de identitate de niciun fel", iar cei care au şi-a procurat acte false numai după ce au fugit din ţară. "Noi ştim că paşaportul lor nu este real". Practic, a avea un paşaport fals din Eritreea este un semn că oamenii care le deţin sunt cu adevărat din acea ţară.
Refugiaţii vin cu "poveşti de succes" auzite de la alţii
Uneori există însă semne mai elocvente ale unei înşelătorii, iar Jödecke a început să scaneze mulţimea după ele, la fel cum Dr. House se uita prin sala de aşteptare când se prezenta la cabinet. În doar câteva minute de la sosirea unui solicitant de azil la un centru de primire, cu mult înainte ca un interviu complet să fie realizat, micile detalii pot fi grăitoare, cum ar fi modul în care le arată bagajele pe care le-au adus din Siria. "Am văzut odată o familie întreagă coborând din autobuz, din care făceau parte mai multe fetiţe brunete cu părul curat. Aveau valize tip carapace", a povestit el, ceea ce reprezintă o alegere curioasă. "Când refugiaţii adevăraţi coboară din autobuz, uneori poţi pur şi simplu mirosi care dintre ei au parcurs 40 de zile pe ruta Balcanilor de Vest", a spus directorul regional al BAMF.
Au existat mai multe stadii ale crizei refugiaţilor - noi solicitanţi de azil, cu noi strategii. "În 2016, am început să constatăm un val de minori neînsoţiţi. Asta s-a întâmplat pentru că fiecare şef de clan din Afganistan a decis dintr-o dată să-şi trimită fiul în Germania", a relatat Jödecke, pentru ca apoi să-şi poată chema rudele.
Oportuniştii, a continuat el, au fost foarte abili în a-i manipula pe responsabilii de caz şi a-şi valorifica pe deplin şansele. Dacă de pildă un solicitant de azil afgan observă că BAMF s-a interesat în mod special de faptul că a menţionat rele tratamente ale poliţiei afgane - un aspect care îl ajută în obţinerea azilului - şi alţi solicitanţi vor veni cu astfel de poveşti. Vestea privind aspectele care favorizează cerea de azil circulă, a spus Jödecke, şi, "în termen de patru zile", ajunge "până pe ruta Balcanilor de Vest", forţând BAMF să reacţioneze şi să se adapteze.
Poveştile de succes pentru refugiaţi sunt transmise din gură în gură. "Mergi în Germania, ţara birocraţiei", a fost avertizat un refugiat de un traficant. "Pune-ţi povestea în ordine".
Unul dintre angajaţii BAMF cu care corespondentul The Atlantic a discutat la Berlin i-a spus că depistarea acestor poveşti reciclate reprezintă pentru el o provocare. "Îi opresc după primele trei cuvinte şi le spun: 'Am auzit poveste asta. Lasă-mă să-ţi spune cum se termină. Ce faci cu adevărat aici?' ", a relatat el.
"Oricine are dreptul de a solicita azil"
Totuşi, se întreabă corespondentul The Atlantic, cum sună o poveste adevărată şi cum o distingi de una falsă? Cum deosebeşti o minciună care contează de una care nu contează? Angajatul BAMF spune că se uită după o poveste "simplă", una care are sens de una singură şi nu se transformă într-un ghem de fire narative elaborate când pune o întrebare directă. "Ai spus că ai fost ameninţat de talibani în 2011. De ce ai aşteptat până în 2015 pentru a pleca?" - este un exemplu de astfel de întrebare directă.
Dar chiar nici unele poveşti adevărate nu au sens. Un CV ciudat ar putea reflecta capriciile vieţii, iar o minciună ar putea fi spusă mai degrabă pentru a evita jena - de pildă a pretinde un nivel de educaţie pe care solicitantul de azil nu îl are sau a ascunde ruşinea unui viol - decât pentru a ascunde adevărul.
Uneori însă, unele interacţiuni pur şi simplu îi debusolează pe angajaţii BAMF. O dată, a povestit Jödecke, o căutare în baza de date a scos la iveală faptul că un solicitant iranian de azil vizitase Germania înainte de zeci de ori. "Când l-am întrebat de ce nu a solicitat azil până acum, bărbatul a cedat. 'Mă ocup cu pornografia infantilă', a recunoscut el. 'Unul dintre clienţii mei a fost prins, dacă mă întorc mă vor ucide' ", a relatat el.
"Nu era un refugiat şi nu urma să fim modul lui de a-şi salva pielea", a precizat directorul regional al BAMF. Dar, a adăugat el, "oricine are dreptul de a solicita azil".
Diavolul e în detalii...
La Nurnberg, corespondentul The Atlantic l-a cunoscut pe Torsten Wojtalla, un angajat de vârstă mijlocie care acum îi instruieşte pe alţi investigatori. Şi el menţionează cuvântul empatie, dar într-un mod mai sincer decât o făcea Jödecke. "Trebuie să dau dovadă de empatie profesională. Încercaţi să vă imaginaţi situaţia acestor oameni când se întâlnesc cu mine. Toţi ochii sunt pe ei. Pentru ei, eu sunt un judecător. Uneori pur şi simplu tremură de frică", a spus Wojtalla. Această interacţiune le va schimba viaţa şi viaţa urmaşilor lor. "Le dau ceai. Mă uit la ei cu atenţie deplină, deşi nu ştiu ce spun până nu vorbeşte translatorul. Nu scriu nimic pe calculator atâta timp cât ei vorbesc", a povestit el comportamentul pe care încearcă să-l aibă cu prilejul acestor interacţiuni.
Dar, ca şi Jödecke, Wojtalla a auzit multe poveşti adevărate şi multe minciuni de mare risc. "Încerci să obţii amănunte", a relatat el. O poveste adevărată este ciudată, presărată de lucruri care nu au relevanţă pentru chestiunea statutului de refugiat. Aceste detalii, în mod paradoxal, fac povestea mai credibilă. "Într-o poveste adevărată, trec zile întregi fără să se întâmple nimic. De exemplu, un solicitant de azil spune: 'Am stat într-o celulă şi am urmărit un gândac mergând înainte şi înapoi, dintr-un colţ în altul.' ".
"O poveste lipsită de detalii sau una care conţine exact detaliile de care este nevoie are tendinţa de a nu fi adevărată", a afirmat Wojtalla.
De asemenea, el este atent la termenii generici. " 'Am fost bătut', nu este modul în care o persoană povesteşte o astfel de experienţă. Cu ce ai fost bătut?", intră el în pielea anchetatorului. Obţinerea azilului nu depinde de lucrul cu care ai fost bătut, aşa că dacă inventezi o poveste despre tortură s-ar putea să nu te gândeşti să specifici un instrument. Dar dacă ai avut rotula zdrobită cu un levier, faptul că a fost vorba despre un levier şi nu de un baston de poliţie îţi va rămâne viu în minte. "Important este nu ce s-a întâmplat, ci ceea ce simţi tu. O poveste fără sentimente este o poveste construită doar din fapte. Şi nu aşa resimt oamenii viaţa", a spus Wojtalla.
După ce investigatorul ascultă povestea solicitantului de azil, a spus el, acesta îi compară detaliile furnizate cu faptele cunoscute - pentru care BAMF a constituit o bază de date mare şi secretă. Jurnalistul mărturiseşte că a asistat la interviul unui solicitant de azil care susţinea că a mers la şcoală într-un anumit cartier din Damasc. Interviul, care a fost efectuat de o femeie tânără prietenoasă, a rămas unul casual până când a luat brusc o turnură spre concret. "Ce culoare avea uniforma pe care ai purtat-o la şcoală când aveai zece ani?", l-a întrebat angajatul BAMF. Solicitantul de azil a ştiut răspunsul şi în cele din urmă i s-a acordat statut de refugiat. Dar dacă un om a fost încarcerat sau a activat în armată poate el întocmi o hartă a blocului său de celule sau a barăcii în care era cantonat? Erau tăvile în care i se aducea mâncarea din plastic, din aluminiu sau din hârtie?
Accentul se pune, a subliniat Wojtalla, nu pe descoperirea mincinosului ci pe descoperirea "perlei", a persoanei care a suferit şi căreia umanitatea îi datorează protecţie. Dar atât el cât şi Jödecke par să fi ajuns la aceeaşi concluzie: dacă îţi pasă de descoperirea "perlei", atunci eşti nevoit să î'i pese şi de identificarea bijuteriei ieftine contrafăcute care încearcă să treacă drept autentică.
Perspective pro şi contra imigraţie
Nu se poate şti dacă noile tehnici şi proceduri ale BAMF au dus la rezultate precise, notează The Atlantic. După ce în dosarul lui se dă verdictul, un solicitant de azil care a minţit nu îşi dă cărţile pe faţă, precum un jucător de poker care a jucat la cacealma. Unii dintre solicitanţii de azil contestă verdictele în instanţă, iar unii dintre ei chiar obţin câştig de cauză. Dar mulţi dintre ei aleg să accepte verdictul şi să plece înapoi în ţările lor natale, unii cu o mică sumă în bani primită de la BAMF pentru a descuraja un apel în instanţă şi a le uşura plecarea.
Ceea ce BAMF a îndeplinit, dincolo de orice îndoială, este un obiectiv politic mai limitat: să înceapă să-i încredinţeze pe germani că politica guvernului lor privind refugiaţii nu este echivalentă pur şi simplu cu lipsa unei politici.
O întrebare care îi lasă perplecşi pe liberalii de pretutindeni este de ce conservatorilor pare să nu le pese de datele care sugerează că, în timp, refugiaţii ameliorează situaţia ţărilor care îi primesc.
În primul rând, ei pot uşura presiunea demografică. De pildă populaţia Japoniei îmbătrâneşte, iar din cauza faptului că imigraţia rămâne scăzută dezvoltarea de roboţi care să-i ajute pe bătrâni a devenit o preocupare naţională.
În al doilea rând, refugiaţii pot fi întreprinzători. "Luaţi în considerare cât de mult curaj şi hotărâre îţi trebuie pentru a-ţi pune fiica de doi ani într-un portbebe, a-ţi lua fiul de 4 ani de mână şi a începe să mergi spre Europa. Vreau ca acea persoană să fie în echipa mea", a declarat James Stavridis, care a fost comandat suprem al forţelor NATO în perioada 2009-2013.
Un răspuns pesimist este că unii conservatori ar putea dori să-şi păstreze dominanţa etnică sau culturală şi sunt dispuşi mai degrabă să testeze roboţi care schimbă scutece decât să lase oameni de o rasă diferită în ţara lor. Dar mulţi conservatori susţin că îi percep pe refugiaţi drept o ameninţare pentru ordine şi nu pentru cultură. Înfiinţarea unor birocraţii precum BAMF şi asigurarea faptului că există proceduri pentru a-i tria pe imigranţi ar putea atenua această preocupare. Dacă lăsaţi să intre în ţară un milion de refugiaţi, măcar daţi-mi o anumită măsură de încredere că aceştia vor trece printr-un proces de selecţie, scrie corespondentul The Atlantic.
 |
| Sediul BAMF din Berlin, văzut de pe o pasarelă. Activitatea sensibilă a agenţiei a făcut-o vulnerabilă la critici atât din partea dreptei, cât şi a stângii - Gene Glover (The Atlantic) |
În cartea ei din 2016 "Strangers in Their Own Land" (Străini pe propriul lor pământ - n.r.), o etnografie a americanilor albi conservatori din Louisiana, sociologa Arlie Russell Hochschild a notat că subiecţii ei erau furioşi pe cei care ies din rând - imigranţi printre alţii - pentru că ar încălca regulile şi nu şi-ar aştepta rândul la şansa lor de reuşită. Ariela Schachter, o profesoară de sociologie la Universitatea Washington din St. Louis, a descoperit ;i ea că americanii albi născuţi în SUA îi percep pe imigranţi negativ dacă se gândesc că aceştia sunt "ilegali", dar şi că o mare parte din animozitate dispare dacă descoperă că aceleaşi persoane au căpătat statul legal de şedere în SUA. Aşa că anumiţi oameni care par rasişti ar putea fi pur şi simplu excesiv de legalişti.
O controversă revigorată de verdictele instanţelor
Pentru cei convinşi de binele copleşitor din punctul de vedere moral şi economic al imigraţiei, poate fi frustrant să se confrunte cu cei care sunt în dezacord cu ei. Corespondentul The Atlantic Graeme Wood mărturiseşte că împărtăşeşte această frustrare. El îşi îndeamnă cititorii să conducă câteva sute de mile în SUA, chiar în zonele dens populate precum nord-estul, şi îi asigură că vor găsi rapid spaţii mari, insuficient dezvoltate, care nu ies în evidenţă prin frumuseţea lor. Acestea, consideră el, ar trebui să le amintească că America este încă, în mod ciudat, goală. Acele locuri care marchează această pustietate - motelurile de pe marginea drumurilor şi staţiile de benzină - sunt în general operate de imigranţi. Mulţi dintre ei vin din ţări întunecate, unde sărăcia extremă este ceva comun, iar lor li se pare că o tură de la trei noaptea la recepţia unui motel este ceva pentru care merită să-ţi rişti viaţa. Ideea că SUA nu mai au loc pentru mai mulţi imigranţi este ridicolă şi tristă, notează Graeme Wood.
Dar aceasta este politica timpului nostru, completează el. Calitatea milei a scăzut, iar tensiunea din percepţia asupra imigraţiei ilegale a rănit deja SUA. Votanţii au ales politicieni, inclusiv unii cu mari defecte, care pretindeau că se vor face pavăză împotriva anarhiei la graniţă. Eforturile BAMF de a ameliora procedurile de procesare a cererilor de azil sunt unele care trebuie monitorizate şi, poate, imitate. Atitudinile faţă de refugiaţi şi alţi imigranţi s-ar putea îmbunătăţi dacă procesul devine credibil, iar publicul învaţă să aibă încredere în el şi să nu-şi facă griji că va fi înşelat. "Wir schaffen das" este un slogan mult mai eficient când lucrul pe care trebuie să-l facem este o sarcină clar delimitată, crede Graeme Wood.
Aproximativ o treime dintre solicitanţii de azil ale căror cereri au fost respinse de Germania în 2015 au contestat în instanţă respingerea lor. Cazurile lor, care au aglomerat tribunalele în 2016 şi 2017, au ajuns în prezent la stadiul de verdicte sau apeluri, dintre care unele îi trimit pe imigranţi acasă, iar altele le stabilesc o nouă casă în Germania. Pe măsură ce aceste loturi de decizii ale instanţelor au fost pronunţate, ele au revigorat controversa privind refugiaţii, deşi în prezent sosesc mult mai puţin refugiaţi. În acest mediu, faptul că detectivii de refugiaţi de la BAMF se ocupă în modul în care o fac de cererile de azil reprezintă o investiţie în încrederea în instituţiile guvernamentale. Iar în circumstanţele globale din prezent, acesta este un bun care merită protejat, conchide corespondentul The Atlantic.
Comentarii
Trimiteți un comentariu