Declaraţia Balfour continuă să fie, după un secol, un reper al dezbinării între israelieni şi palestinieni

Declaraţia Balfour, care împlineşte astăzi 100 de ani, este salutată de Israel ca o contribuţie la întemeierea sa, în timp ce palestinienii o percep ca pe o etapă majoră a catastrofei care i-a lipsit de pământurile lor. Prim-ministrul israelian sărbătoreşte la Londra centenarul Declaraţiei Balfour alături de omologul său britanic Theresa May, în pofida campaniei palestiniene care cere Londrei să-şi ceară scuze pentru acest demers. Singurele scuze au fost oferite, în batjocură, de artistul stradal britanic Banksy, pe zidul de separaţie construit de israelieni la Bethleem, lângă hotelul său Walled Off.

La 2 noiembrie 1917, ministrul britanic de externe, Arthur Balfour, anunţa că guvernul său este "favorabil stabilirii în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu". Această frază de 67 de cuvinte a fost la momentul respectiv manifestarea de susţinere cea mai clară din partea unei mari puteri pentru obiectivele mişcării sioniste: întoarcerea evreilor pe pământul strămoşilor lor, scrie France Presse pe 31 octombrie într-un articol preluat de Liberation.
Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu va marca această aniversare la Londra, unde va participa la un dineu cu omologul său britanic Theresa May. Şefa guvernului britanic a spus că va aniversa această dată cu "mândrie", în pofida criticilor care se fac auzite în Marea Britanie pe această temă din cauza celor 50 de ani de ocupaţie israeliană în Cisiordania.
"Chiar dacă statul Israel n-ar fi văzut lumina zilei (în 1948) fără implantarea evreiască ce l-a precedat, fără sacrificiu şi fără voinţa de a se bate pentru el, impulsul internaţional a fost, incontestabil, declaraţia Balfour", a declarat premierul israelian Netanyahu în această săptămână.
Palestinienii organizează joi, la Ramallah, o manifestaţie în Cisiordania ocupată, în cadrul campaniei lor prin care îi cer Marii Britanii să-şi ceară scuze pentru Declaraţia Balfour. Aceştia studiază, de asemenea, modul în care poate acţiona Londra în justiţie în acest dosar.
Din punctul de vedere al premierului palestinian, Rami Hamdallah, Marea Britanie ar trebui să-şi ceară scuze pentru "o nedreptate istorică pe care a comis-o împotriva poporului nostru" şi ar trebui "să o corecteze în loc să o sărbătorească".

Fostul ministru britanic al afacerilor externe Arthur Balfour (centru), fostul general britanic Edmund Allenby (stânga) şi Înaltul comisar britanic pentru Palestina Herbert Samuel în 1925, la Ierusalim - AFP (Liberation)

Declaraţia Balfour, piatră de temelie...

Unii argumentează în prezent că evenimentele de după Declaraţia Balfour - precum politicile contradictorii ale britanicilor şi eforturile sioniştilor - au diminuat importanţa acesteia, notează France Presse. Alţii consideră însă că influenţa sa a fost majoră, textul punând bazele nu numai pentru crearea statului modern Israel ci şi pentru conflictul israeliano-palestinian.
Jonathan Schneer, istoric american şi autor al cărţii "Declaraţia Balfour", spune că israelienii şi palestinienii "au cu toţii dreptate". "Israelienii o consideră drept piatra de temelie a naşterii unui stat evreiesc, iar arabii drept momentul deposedării şi al nenorocirii lor", a explicat el într-un interviu pentru AFP.
Istoricul afirmă că, în mod ironic, declaraţia este alimentată de mituri antisemite.
Liderii britanicii din acea vreme credeau că comunitatea evreiască era capabilă să-i ajute să câştige Primul Război Mondial datorită presupusei influenţe pe care ar fi avut-o în finanţe şi în Rusia, susţine istoricul.
"Dacă cineva trebuie să aleagă cinci documente care au modelat istoria şi existenţa Israelului, declaraţia Balfour trebuie să se afle printre ele", dă asigurări la rândul ei Paula Kabalo, directoare a Institutului de cercetare Ben Gurion pentru studiul Israelului şi a sionismului.

Reuters - Le Vif

... şi piatră de moară

Palestinienii consideră declaraţia, care menţionează că "nu trebuie făcut nimic care ar putea aduce atingere drepturilor civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina", drept una colonialistă şi chiar rasistă.
Ea a fost scrisă "ca şi cum palestinienii nu existau", spune Nabil Shaath, unul dintre principalii consilieri ai preşedintelui palestinian Mahmoud Abbas. "Noi suntem consideraţi 'alţii', cu drepturi civile şi religioase, dar nu şi drepturi politice", afirmă el.
Din punctul de vedere al palestinienilor, Marea Britanie - puterea mandatară între 1920 şi 1948 - nu a reuşit să-şi respecte angajamentele.
În urma războiului care a dus la crearea statului Israel, 750.000 de palestinieni au fost expulzaţi sau şi-au părăsit locuinţele.
Două decenii mai târziu, cu prilejul Războiului de Şase Zile (1967), Israelul a cucerit Cisiordania, pe care o ocupă încă, şi Ierusalimul de Est, pe care l-a anexat dar pe care palestinienii îl revendică drept capitala viitorului lor stat.
În prezent, continuarea construcţiei de colonii pentru israelieni în Cisiordania diminuează speranţele pentru o soluţie cu două state.
Theresa May s-a făcut ecoul acestor îngrijorări. "Suntem mândri de rolul pe care l-am jucat în formarea statului Israel", a declarat recent prim-ministrul britanic, dar "trebuie în acelaşi timp să fim conştienţi de ceea ce simt unii faţă de declaraţia Balfour şi recunoaştem că avem încă de muncă".

În jur de 50 de copii din tabăra Al-Aida au participat la petrecerea în batjocură organizată la Hotelul Walled-Off din Bethleem - The New Arab

Singurele scuze, oferite de Banksy

Artistul stradal Banksy a prezentat singurele "scuze regale" pentru Declaraţia Balfour din urmă cu un secol, chiar pe zidul de separaţie de la Bethleem, scriu Reuters şi The New Arab.
Lucrarea a fost prezentată miercuri, în ajunul centenarului Declaraţiei Balfour, la o aşa-numită "tea party" în batjocură pentru copiii palestinieni din tabăra de refugiaţi Al-Aida organizată în faţa hotelului Walled Off al artistului, deschis în luna martie în oraş.
Pe lucrarea realizată pe zidul de separaţie poate fi citit mesajul "Er ... Sorry". ER vine de la "Elizabeth Regina", iar numeralul roman II care apare între cele două litere reprezintă cifrul regal al suveranei. Lucrarea a fost dezvelită de o actriţă deghizată în regina Elisabeta.
Un comunicat emis de Banksy menţionează că lucrarea a fost comandată de la un gravor în piatră care a mai lucrat la Buckingham Palace şi Westminster Abbey.
"Acest conflict a adus atât de multă suferinţă oamenilor din ambele tabere, încât nu pare potrivit 'să sărbătorim' rolul Marii Britanii în el", se mai menţionează în comunicat.

Imaginea gravată pe zidul de separaţie pentru a marca centenarul Declaraţiei Balfour - The New Arab

Platforma sionistă

Dar care era contextul pe care Marea Britanie a încercat să-l folosească şi să-şi întărească poziţia în ultimul an al Primul Război Mondial beneficiind de susţinerea mişcării sioniste care se dezvoltase în comunităţile evreieşti din Europa şi America?
La sfârşitul lui august 1897, la puţin peste un an de la apariţia cărţii sale "Statul evreilor", jurnalistul şi scriitorul Theodor Herzl organizează la Basel, în Elveţia, primul congres sionist, la care au participat circa 200 de delegaţi veniţi în mare parte din Europa de Est şi în special din Rusia, scrie France Presse într-un articol preluat de France24.
"Sionismul aspiră la crearea, pentru poporul evreiesc, a unui cămin în Palestina garantat de dreptul public", proclamă congresul.

Theodor Herzl - AFP (France24)

Acesta vrea să încurajeze "colonizarea Palestinei de către agricultori, muncitori şi meşteşugari evrei", să întărească "sentimentul naţional evreiesc" şi să obţină de la diferite guverne "consimţământului necesar pentru realizarea aspiraţiei sionismului".
Antisemitismul şi pogromurile din Europa au accelerat venirea evreilor în Palestina: ei sunt 47.000 în 1895, faţă de 24.000 în 1882.
De cealaltă parte, după unele proteste ale notabililor din Ierusalim, primele organizaţii politice arabe sunt create în 1911 la Haifa şi Jaffa pentru a lupta împotriva sionismului.

Interesele britanice

La sfârşitul lui 1915, Franţa şi Marea Britanie discută despre o împărţire a provinciilor arabe ale Imperiului Otoman. În paralel însă, emisarii britanici negociază cu Hussein, emirul de la Mecca, lăsându-l să întrevadă independenţa arabă.
În 1916, britanicul Sir Mark Sykes şi francezul Francois Georges-Picot se înţeleg asupra plasării Palestinei sub administraţie internaţională în cadrul unui viitor acord de împărţire între ţările lor a provinciilor arabe ale Imperiului Otoman.
Marea Britanie nu se mulţumeşte însă cu această internaţionalizare, chiar dacă primeşte controlul direct al porturilor Haifa şi Sfântul Ioan din Acra. Londra încearcă să canalizeze spre propriul profit aspiraţiile sioniste şi consideră că recunoaşterea unui "cămin naţional evreiesc" ar putea servi la susţinerea intereselor sale în Orientul Mijlociu.
La rândul său, mişcarea sionistă angajează negocieri cu guvernul britanic. Aceasta este ajutată de numirea, la sfârşitul lui 2016, a lui Arthur Balfour, simpatizant al cauzei evreieşti, la Foreign Office.

O dioramă în mărime naturală care îl reprezintă pe Arthur Balfour există în muzeul Walled Off Hotel (Reuters)

O frază, 67 de cuvinte

La 2 noiembrie 2017, Arthur Balfour îi adresează lordului Walter Rothschild, înalt reprezentant al comunităţii evreieşti britanice, o scrisoare dactilografiată aprobată de cabinet, în privinţa căreia îi solicită să fie adusă la cunoştinţa Federaţiei sioniste.
"Guvernul Majestăţii Sale priveşte favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu şi îşi va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de la sine înţeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina sau drepturile şi statutul politic obţinute de evrei în alte ţări."
Această frază simplă de 67 de cuvinte reprezintă o mare victorie pentru Haim Weizmann, şeful sioniştilor din Marea Britanie şi viitorul prim preşedinte israelian, care a făcut mari eforturi în acest sens.
În Orientul Mijlociu arabii nu au fost consultaţi în privinţa acestei declaraţii, nici măcar informaţi, notează AFP, asta în condiţiile în care evreii nu reprezentau în 1917 decât 7% din populaţia Palestinei.
Primele manifestaţii împotriva declaraţiei Balfour au avut loc în februarie 1920 la Ierusalim, Jaffa şi Haifa.

Naşterea statului Israel

În aprilie 1920, conferinţa de la San Remo îi încredinţează Londrei un mandat pentru Palestina. Potrivit textului acestui mandat, aprobat definitiv în 1922 de Societatea Naţiunilor, Marea Britanie "îşi va asuma instituirea în ţară a unei situaţii politice, administrative şi economice de natură să asigure stabilirea unui cămin naţional pentru poporul evreu". Este un succes imens pentru sionişti, scrie France Presse.
Între 1936 şi 1939, Londra se loveşte de marea revoltă arabă.
Odată cu ascensiunea nazismului şi după genocidul din Al Doilea Război Mondial, imigraţia evreiască din Palestina ia o amploare considerabilă, iar grupuri clandestine sioniste armate accentuează presiunea.
În noiembrie 1947, ONU adoptă un plan de de împărţire a Palestinei în două state, unul evreu şi unul arab, Ierusalimul fiind plasat sub control internaţional. Acest plan este acceptat de liderii sionişti, dar respins de liderii arabi şi duce la apariţia violenţelor între arabi şi evrei.
La 14 mai 1948, David Ben Gourion proclamă crearea statului Israel imediat după încheierea mandatului britanic în Palestina.

Wikipedia

"Nakba"

A doua zi după această decizie, izbucneşte primul conflict israeliano-arab. Până la armistiţiul din ianuarie 1949, peste 760.000 de palestinieni sunt împinşi la exod de avansul forţelor evreieşti sau alungaţi de pe pământurile lor. Acest exil forţat a fost numit "Nakba" (catastrofă în arabă). Aproape 400 de sate sunt rase de pe faţa pământului. Cisiordania, care include Ierusalimul de Est, revine Iordaniei, iar Fâşia Gaza Egiptului, scrie France Presse într-un alt articol preluat de levif.be.
La 5 iunie 1967, Israelul declanşează războiul împotriva Egiptului, Siriei şi Iordaniei, ocupând în şase zile Ierusalimul de Est, Cisiordania, Fâşia Gaza, platoul Golan din Siria şi peninsula egipteană Sinai.
Colonizarea începe la puţin timp după război în teritoriile ocupate şi nu a mai încetat până în prezent.
La 6 octombrie 1973, Egiptul şi Siria atacă Israelul în Sinai şi pe platoul Golan. După ce iniţial a fost luată prin surprindere, armata israeliană reuşeşte să reia iniţiativa, cu preţul unor pierderi severe. În urma unui tratat de pace din 1979 cu Israelul, Egiptul va recupera Sinaiul în întregime.
La 6 iunie 1982, trupele israeliene au pătruns în Liban şi au asediat Beirutul. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), creată în 1964, este nevoită să părăsească Libanul.
În septembrie sunt comise masacre în taberele de refugiaţi palestinieni Sabra şi Shatila de la Beirut, de către membrii unei miliţii creştine libaneze aduşi aici de armata israeliană pentru a curăţa taberele de combatanţii OEP.

Autoritatea Palestiniană şi intifadele

La 13 septembrie 1993, după şase luni de negocieri secrete la Oslo, Israel şi OEP se recunosc reciproc şi semnează la Washington o "Declaraţie de principii" privind o autonomie palestiniană tranzitorie de cinci ani.
Aceasta începe, la 4 mai 1994, cu un acord încheiat la Cairo care prevede ca Israelul să evacueze 70% din Fâşia Gaza şi Ierihonul, din Cisiordania. În luna iulie, liderul OEP, Yasser Arafat, revine în Teritoriile palestiniene după 27 de ani de exil. Aici este înfiinţată Autoritatea Palestiniană.
La 28 septembrie 2000, o vizită controversată a liderului dreptei israeliene Ariel Sharon pe esplanada moscheilor din Ierusalimul de Est duce la începerea celei de a doua intifada (rezistenţă în arabă), după cea care a cuprins oraşele palestiniene între 1987 şi 1993.
Armata israeliană ocupă din nou principalele oraşe din Cisiordania, apoi lansează în martie 2002 cea mai vastă ofensivă a sa în Cisiordania din 1967.
În ianuarie 2005, Mahmoud Abbas preia preşedinţia Autorităţii Palestiniene după decesul lui Yasser Arafat.
În septembrie 2005, armata israeliană îşi scoate ultimul soldat din Fâşia Gaza în cadrul unui plan unilateral de retragere.

Mahmoud Abbas, la discuţiile de reconciliere - The Gaza Post

Reconciliere palestiniană, după un deceniu de control al Hamas în Gaza

În iunie 2007, mişcarea islamistă Hamas, învingătoare în alegerile palestiniene din 2006, preia controlul în Fâşia Gaza la finalul unei lupte armate cu gruparea Fatah, a lui Mahmoud Abbas, care nu mai controlează decât o parte din Cisiordania.
La 8 iulie 2014, Israelul lansează o nouă operaţiune în Fâşia Gaza pentru a pune capăt tirurilor de rachete şi a distruge tunelurile săpate de pe teritoriul enclavei palestiniene.
La 12 octombrie 2017, Hamas şi Fatah au semnat un acord care deschide calea către reconciliere. La 1 noiembrie Autoritatea Palestiniană a preluat controlul punctelor de trecere de la Erez şi Rafah, urmând ca transferul de putere să se încheie la 1 decembrie. Israelul a anunţat însă că nu va recunoaşte guvernul palestinian de uniune Fatah-Hamas până când Hamas nu va depune armele.