Bunicile din Piaţa Mai împlinesc duminică 40 de ani de când au început să iasă în stradă într-un loc devenit emblematic din Buenos Aires, în timpul regimului militar din Argentina. Aceste femei care au astăzi peste 80 de ani susţin însă că vârsta înaintată nu le va împiedica să încerce în continuare să identifice sutele de copii răpiţi în timpul dictaturii şi să le dea posibilitatea să-şi regăsească familiile.
Formată în octombrie 1977, organizaţia Bunicile din Piaţa Mai a identificat până acum 124 de copii ai căror părinţi au fost ucişi de regimul militar din 1976-1983, după care aceştia au fost daţi altor familii şi au primit noi identităţi.
"Au fost victimele unei violenţe enorme în timpul dictaturii", a declarat Ignacio Montoya Carlotto, nepotul actualei preşedinte a organizaţiei, Estela Carlotto, a cărui identitate a fost descoperită în 2014, în cadrul unui interviu pentru France Presse preluat de televiziunea Geo TV din Pakistan.
"A fost teribil, ceva atât de sordid, să bagi opozanţii în închisoare şi să le dai copii altora, să-i adopte ilegal. Fără lupta lor pentru adevăr, nu am fi ştiut niciodată", a spus Montoya Carlotto, cel de al 114-lea nepot "recuperat".
Aceste femei, care au acum 80 de ani sau mai mult, şi-au pierdut fiul sau fiica, ridicaţi şi duşi la închisoare pentru că s-au opus regimului militar, şi, de multe ori, copiii lor care s-au născut în captivitate. Ele cred că nu mai puţin de 500 astfel de bebeluşi au fost daţi spre adopţie unor rude sau asociaţi ai regimului. Părinţii lor s-au aflat printre cei până la 30.000 de oameni omorâţi de juntă.
 | |
| Estela Carlotto, alături de nepotul ei Ignacio Montoya Carlotto - Getty Images (inews.co.uk) |
"Guido"
Timp de 36 de ani, el a avut numele de Ignacio Hurban înainte ca Argentina să descopere existenţa lui "Guido", numele pe care mama lui i l-a dat în închisoare înainte de a fi ucisă. Pianist în Olavarria, un mic oraş din pampasul argentinian, el fost catapultat în atenţia publică la 5 august 2014, când preşedinta "Bunicilor", Estela Carlotto, şi-a găsit propriul nepot îndelung căutat.
Ignacio Hurban a început deodată să fie numit Guido de toată lumea şi prezentat cu zâmbetul pe buzelor în faţa fotografilor şi camerelor de televiziune. Deşi a părut a fi un final fericit al unei poveşti tragice, el a mărturisit în interviul pentru AFP că situaţia nu a fost deloc uşoară pentru el.
"Ele m-au căutat timp de 36 de ani. Pentru mine şi alţi copii regăsiţi, este diferit - nu a existat nicio aşteptare. Pentru cel care este căutat, povestea începe în ziua în care este găsit. Iar atunci este un şoc!", a povestit el.
"Au existat momente fantastice după această reîntâlnire. Dar pentru mine, a fost ca un accident, care are un înainte şi un după. O tragedie. A trebuit să-mi regândesc întreaga relaţie cu părinţii mei adoptivi", a spus bărbatul. El şi-a luat totuşi numele tatălui său, Montoya, şi pe cel al mamei, Carlotto.
Pianistul de 39 de ani a decis să continue să-şi trăiască "viaţa liniştită" din Olavarria, împreună cu soţia şi primul lor copil Lola, născut cu un an în urmă. El continuă să aibă o relaţie cu părinţii săi adoptivi.
La sfârşitul lui octombrie, el va pleca într-un turneu care îl va duce în SUA şi în Europa, la Barcelona, Roma şi Paris. Notorietatea sa recent dobândită i-a propulsat cariera.
El spune că de când a devenit tată înţelege mai bine ce le-a făcut pe Bunici şi pe Mame să-şi asume riscul de a protesta în faţa palatului prezidenţial din Buenos Aires. Mamele din Piaţa Mai - un grup similar - face campanie pentru regăsirea copiilor răpiţi alături de Bunici, care au înfiinţat o bancă ADN cu mostre din propriul ADN pentru a se asigura că oricine are suspiciuni că este unul dintre copii răpiţi să-şi poată regăsi familia.
 |
| filmambiente.com |
"O rană deschisă"
Cei 124 de copii regăsiţi au răspuns în moduri diferite la poveştile lor dramatice. "Unii au rupt legătura cu cei care i-au crescut, alţii, ca mine, continuă să-şi vadă părinţii adoptivi. Unii dintre ei şi-au schimbat prenumele sau numele de familie sau nu au făcut acest lucru. Ceea ce li s-a întâmplat le-a bulversat viaţa sau nu au schimbat nimic", a afirmat Guido.
Doi dintre ei au trecut chiar la o carieră politică şi au devenit membri ai congresului din Argentina.
Pentru Ignacio nu s-a pus problema de a-şi schimba numele, respingându-l pe acela pe care Argentina i l-a dat şi care era "străin" pentru el. "Guido este un personaj, o construcţie colectivă", a spus el.
"Dintr-o dată, oamenii au început să mă strige Guido, un prenume care mi-era străin. Este dur. Ignacio este prenumele cu care mi-am construit o identitate", a povestit bărbatul de 39 de ani.
Bunica lui îl strigă cel mai des "Pancho", porecla care i-a fost dată de prieteni. El a învăţat să spună femeii "Buni".
"Ce se va alege de această luptă când 'bunicile' nu vor mai fi aici?", a întrebat el retoric.
"Mulţi au murit fără a-şi cunoaşte nepotul sau nepoata. Lupta Bunicilor trebuie să continue. În spatele fiecărui copil răpit, există o rană deschisă", a mai spus Ignacio Montoya Carlotto.
 |
| Jorge Rafel Videla şi membrii juntei sale - Getty Images (inews.co.uk) |
"Scrisoare deschisă către nepotul sau nepoata mea"
Jurnalista Caroline Brothers a scris o carte despre Bunicile din Piaţa Mai, "The Stones of Memory", iar într-un articol publicat de inews.co.uk în 2016 relatează despre un alt caz de copil răpit devenit celebru, este vorba nepoata poetului Juan Gelman. Ziarista l-a întâlnit pe Gelman în locuinţa lui din Ciudad de Mexico în 2004, când poetul era trecut de 70 de ani şi îşi căuta nepoata de 23 de ani. El publicase o "Scrisoare deschisă către nepotul sau nepoata mea", întrucât nu ştia dacă este vorba despre un băiat sau despre o fată, în care îşi exprima într-un mod emoţionant dorul şi speranţa.
Poetul i-a povestit că fiul său Marcelo, tatăl Macarenei, era un jurnalist de 20 de ani când a fost răpit de regim. El şi soţia lui Maria Claudia, de 19 ani, care era însărcinată în şapte luni, au fost duşi la un atelier din suburbiile Buenos Aires, care fusese convertit într-un centru de tortură. Niciunul dintre ei nu s-a mai întors vreodată. Rămăşiţele pământeşti ale lui Marcelo, a spus Gelman, au fost găsite accidental într-un butoi cu nisip şi ciment într-un râu şi au fost îngropate într-un mormânt anonim. Ani de zile mai târziu, în 1989, rămăşiţele sale au fost exhumate şi o echipă de experţi în medicină legală a făcut identificarea. Tot ce a mai putut face tatăl îndurerat a fost să-şi îngroape din nou fiul despre care a cărui soartă nu ştiuse nimic mai bine de un deceniu.
Mama Macarenei fusese dusă în Uruguay în baza aşa-numitului "Plan Condor" - în cadrul căruia mai multe dictaturi de dreapta din America Latină au făcut schimb de informaţii şi de prizonieri. Macarena a aflat de la unul dintre deţinuţii care au supravieţuit, informaţie coroborată multă vreme după aceea de un gardian, că Maria Claudia a dat naştere unui copil la Montevideo, după care a dispărut.
 |
| Macarena Gelman - Getty Images (inews.co.uk) |
"Recuperarea identităţii este ceva care poate dura întreaga viaţă"
Juan Gelman a scris ani de zile mai multor preşedinţi, Organizaţiei Statelor Americane şi oricărui organism pentru protecţia drepturilor omului cu o oarecare influenţă. El a publicat apeluri în ziarele uruguayene şi, în scurt timp, în ţară au apărut numeroase speculaţii. Toată lumea se pare, cu excepţia Macarenei însăşi, îndurerată pe atunci de moartea ofiţerului de poliţie despre care credea că este tatăl ei, se întreba cine ar putea fi nepoata poetului. În final, Gelman a primit un pont care l-a făcut să fie sigur că şi-a descoperit nepoata. Prin intermediul unui preot, mama adoptivă a Macarenei a fost abordată. Ea a fost de acord să-i spună fetei că a fost "adoptată". În anul 2000 ei s-au întâlnit pentru prima dată, iar reuniunea a fost una "plină de empatie", i-a povestit Macarena jurnalistei în 2014, la serviciul funerar de la Paris al lui Juan Gelman, care tocmai murise.
"Nu ne cunoşteam, mai aveam o cale lungă de parcurs înainte să fiu sigură că sunt nepoata lui", a povestit ea despre acea perioadă în care încă nu primiseră rezultatele ADN care să certifice legătura lor de rudenie.
Când în cele din urmă au venit rezultatele ADN, credinţa lui Juan Gelman a fost în sfârşit răsplătită: Macarena era nepoata lui, cel de-al 67-lea copil regăsit. Ea avea o nouă ţară, o nouă familie, o nouă identitate de asimilat, iar până când a reuşit să se împace cu adevărul descoperit, ea a cerut media să-i ţină identitatea secretă.
Macarena Gelman este acum membră a parlamentului din Montevideo. Ea şi-a păstrat relaţia cu familia în care a crescut, deşi este binevenită şi în familia pe care a pierdut-o şi a redescoperit-o. "După tot ce s-a întâmplat, legăturile pot deveni mai sănătoase în pofida a ceea ce s-a întâmplat", spune ea în articolul din inews.co.uk. Totuşi, adoptarea unei noi identităţi, nu este ceva care să se întâmple peste noapte. "Cred că recuperarea identităţii este ceva care poate dura întreaga viaţă", a mai spus ea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu